România este republică fără ca această formă de guvernământ să fi fost vreodată decisă expres de popor. Afirmația nu exprimă o opțiune ideologică, ci se întemeiază pe un fapt istoric și constituțional verificabil.
Forma actuală de guvernământ își are originea într-un act de constrângere politică produs la 30 decembrie 1947, menținut pe toată durata regimului comunist și perpetuat chiar și după 1989, timp de aproape opt decenii, nu printr-o decizie democratică fundamentală, ci prin omisiune și evitare deliberată.
Nu contest că astăzi poporul ar vota, cel mai probabil fără echivoc, pentru republică, dacă ar fi consultat prin referendum pe această temă. Tocmai de aceea, refuzul sistematic al clasei politice de după 1989 ridică semne de întrebare serioase și pune sub semnul îndoielii însăși soliditatea fundamentului constituțional al României actuale. Într-o democrație matură, legitimitatea nu este presupusă, ci obținută printr-un act explicit de voință populară.
Situația descrisă constituie un viciu de legitimitate originară, rareori discutat deschis, dar cu efecte structurale asupra Statului român contemporan.
La 30 decembrie 1947 a luat naștere o republică impusă. Regele Mihai a fost constrâns să abdice sub presiunea directă a guvernului comunist, fiind amenințat inclusiv cu uciderea a 1.000 de studenți, într-un context de ocupație militară sovietică și de eliminare sistematică a opoziției politice, reprezentată în principal de PNȚ și PNL. Abdicarea nu a fost rezultatul unei voințe libere, fapt recunoscut ulterior chiar de unii dintre protagoniști și acceptat unanim de istorici.
În aceeași zi, Parlamentul proclamă Republica Populară Română fără referendum, fără consultare populară și fără dezbatere constituțională reală, într-un climat de intimidare și în absența pluralismului politic. Alegerile din noiembrie 1946, care au produs acel Parlament, sunt unanim recunoscute ca fiind masiv fraudate, inclusiv în documente oficiale ale statului român postcomunist. Din perspectiva dreptului constituțional comparat, schimbarea formei de guvernământ prin constrângere și fără consultarea poporului reprezintă un act de putere, nu un act de suveranitate.
Constituțiile comuniste din 1948, 1952 și 1965 au însemnat o legalizare fără legitimare. Ele pornesc de la premisa deja impusă – aceea că România este republică – și o consolidează în cadrul unui regim al partidului unic. Niciuna dintre aceste constituții nu a fost adoptată prin referendum liber, iar monarhia a fost exclusă complet din sfera legalului și a discursului public. În termeni doctrinari, asistăm la o continuitate normativă impusă prin forță, nu la o transformare legitimă a ordinii constituționale.
Prăbușirea regimului comunist a creat, pentru prima dată după 1947, condițiile reale pentru o decizie democratică autentică asupra formei de guvernământ: pluralism politic, libertate de exprimare și absența constrângerii ideologice. Cu toate acestea, chestiunea a fost evitată deliberat și după 1990.
Referendumul din 8 decembrie 1991 ar fi putut reprezenta momentul fondator necesar, având ca obiect aprobarea Constituției. Totuși, nici cu această ocazie poporului român nu i s-a oferit posibilitatea de a alege forma de guvernământ. Textul supus votului afirma deja, în articolul 1, că „România este republică”, reluând fără dezbatere o realitate impusă de regimul comunist. Din punct de vedere democratic, a fost un referendum de ratificare, nu unul de fondare, întrucât opțiunea fundamentală fusese deja exclusă din deliberarea populară.
Curțile constituționale și doctrina occidentală subliniază constant că aprobarea unui text constituțional nu echivalează cu exercitarea deplină a suveranității atunci când opțiunile fundamentale sunt prestabilite. Puterea constituantă nu poate fi redusă la un vot binar asupra unui text care exclude alternativele esențiale.
Evitarea referendumului privind forma de guvernământ nu a fost accidentală. Ea reflectă interesul politic al Frontului Salvării Naționale, și al formațiunilor care i-au succedat, de a conserva continuitatea instituțională și de a bloca orice revenire simbolică a monarhiei, percepută ca o delegitimare a noii ordini. Discursul despre „instabilitate” a fost intens cultivat în anii ’90 și a mascat o lipsă de curaj constituțional a elitelor postcomuniste.
Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006) califică explicit regimul comunist drept „ilegitim și criminal”. Această calificare are implicații constituționale evidente: dacă regimul a fost ilegitim, atunci și actele sale fondatoare sunt, cel puțin, viciate în origine. Cu toate acestea, raportul se oprește la nivelul condamnării morale, evitând concluzia logică a necesității unei clarificări constituționale postcomuniste.
Astfel, persistă tensiunea dintre legalitatea actuală și legitimitatea originară. Republica funcționează ca ordine constituțională recunoscută, dar nu a fost niciodată aleasă explicit de popor. Nu a existat un moment fondator democratic propriu-zis, iar această absență explică, cel puțin parțial, fragilitatea instituțională și deficitul de încredere publică în autoritatea statului.
Soluția, „mai bine mai târziu decât niciodată”, este intrarea în legalitate deplină prin organizarea unui referendum constituțional dedicat exclusiv formei de guvernământ, cu opțiuni reale și egale: republică sau monarhie constituțională. Indiferent de rezultat, un asemenea exercițiu ar închide o rană istorică și ar conferi legitimitate deplină ordinii constituționale.
Democrațiile consolidate nu se tem de întrebările constitutive.
Doar statele nesigure pe propria lor origine le evită.
Foto: casamajestatiisale.ro
