Istoria lumii a fost, din toate timpurile și peste tot, una a violenței legitimizate: cronici ale cuceririlor, pedepse exemplare și sabia ridicată la rang de lege. Unde putem găsi momente care consemnează victoria nu prin arme, ci prin biruința rațiunii morale asupra forței brute?
Un astfel de episod, atestat de autorii antici, apare chiar în istoria Neamului nostru. Un moment uimitor, aproape uitat, ne arată demnitatea și înțelepciunea înaintașilor.
Confruntarea dintre Lisimah, regele Traciei și Macedoniei, și Dromihete, conducător al geților de la nordul Dunării, în secolul IV î.Hr., este momentul care a uimit istoria.
Lisimah, general al lui Alexandru cel Mare, a fost unul dintre cei mai puternici și ambițioși militari ai vremii. Educat în spiritul expansionismului grecesc, el pornește campanii repetate împotriva geților, atras oarecun de bogățiile teritoriului, dar împins de neacceptarea de către aceștia a supunerii.
Sursele antice spun că Lisimah a fost înfrânt și capturat, prin tactici de uzură, prin controlul terenului și prin răbdare strategică. Geții, considerați „barbari” de către istoriografia greacă, au demonstrat o artă militară superioară aroganței invadatorului. Și nu doar atât!
Momentul decisiv nu este însă capturarea, ci ceea ce urmează.
Diodor din Sicilia este cel care ne relatează episodul ospățului organizat de Dromihete, regele geților. Deși învingător, acesta nu îl umilește pe învinsul său, Lisimah, nu-l execută, nu-l expune mulțimii. Ci îl așează la masă! Și nu la o masă obișnuită. Lisimah și nobilii săi sunt poftiți să mănânce din vase de aur, ca în imperiul din care provin, în timp ce gazdele folosesc vasele lor tradiționale, simple, de lemn. Gestul este profund simbolic și, în limbajul antic, inteligibil.
Întrebarea lui Dromihete, adresată lui Lisimah și consemnată de autorii vremii, nu este o ironie, ci o judecată morală: De ce dorești pământul celor care trăiesc simplu, când tu însuți trăiești în belșug? Raționamentul depășește logica războiului și a politicii, ea intră deja în sfera eticii.
Aici se află marea lecție: geții nu câștigă doar o confruntare, ci afirmă o viziune despre putere. Puterea nu este dreptul celui tare de a lua, ci responsabilitatea celui învingător de a judeca drept. Dromihete îl eliberează pe Lisimah, obținând recunoașterea independenței geților. Este una dintre puținele situații din Antichitate în care un mare rege elenistic este învins nu doar militar, ci și moral.
Atitudinea, deși precreștină, este profund consonantă cu ceea ce Părinții Bisericii vor numi mai târziu logos spermatikos, adică semințele Cuvântului sădite de Dumnezeu în neamuri, înainte de Venirea Lui Hristos. Blândețea învingătorului, refuzul răzbunării, obrazul întors, superioritatea morală asupra violenței sunt valori pe care mai târziu Evanghelia avea nu să le nege, ci să le desăvârșească.
Nu este o întâmplare că acest spațiu spiritual în care trăim a fost receptiv la creștinism, care bătea la ușa acelui timp.
Tradiția păstrată de Biserica Ortodoxă, afirmă propovăduirea pe care Sfântul Apostol Andrei a făcut-o în Sciția Mică, pe actualul nostru teritoriu. Spre deosebire de majoritatea lumii păgâne, unde apostolii au fost bătuți, izgoniți sau chiar uciși, aici Cuvântul Lui Dumnezeu a fost primit cu deschidere de strămoșii noștri.
Primirea Evangheliei de către geto-daci nu a fost o întâmplare istorică, e a fost expresia unei continuități spirituale. Un neam care l-a cruțat pe Lisimah putea să-l primească pe Apostol și a făcut-o în manieră deosebită. Un neam care a înțeles valoarea măsurii putea să recunoască Adevărul.
De aceea, pe drept cuvânt, poporul român poate fi numit primul popor din lume născut creștin: nu prin decret imperial, nu prin sabie, ci prin firescul unei înțelepciuni care își aștepta împlinirea.
De la ospățul lui Dromihete la Evanghelia Sfântului Andrei, cel dintâi chemat de Hristos la mântuire, drumul nu a prezentat ruptură, ci o pregătire. Istoria nu este doar succesiune de fapte, ci, în cazul nostru, o pedagogie divină.
Acest episod, aparent marginal, cuprinde una dintre cele mai limpezi dovezi că Dumnezeu pregătea acest neam pentru întâlnirea cu Hristos.
Într-o lume care încă mai confundă forța cu dreptatea, episodul cu Lisimah rămâne un semn: adevărata victorie nu este cea care supune trupul, ci cea care îndreaptă și luminează sufletul.
