Totul a pornit în urmă cu 140 de ani, în Statele Unite. La Chicago, în 1886, muncitorii au ieșit în stradă cerând ziua de lucru de 8 ore, condiții mai bune și respect pentru muncă. Un protest care trebuia să fie pașnic s-a transformat în violență, iar urmările au marcat istoria drepturilor sociale.
Represiunea a fost dură, poliția a intervenit violent. Au fost arestați lideri sindicali și activiști, fără probe directe. Opt lideri au fost condamnați, din care 4 au fost executați, iar altul s-a sinucis în închisoare. Procesul a fost considerat profund nedrept. Deși în SUA mișcarea a fost temporar slăbită, în Europa și în lume cazul a generat indignare masivă, iar liderii executați au devenit martiri ai clasei muncitoare.
Trei ani mai târziu, Internaționala a II-a muncitorească a stabilit oficial ziua de 1 Mai drept Ziua Internațională a Muncii, simbolurile asociate fiind: pumnul ridicat în semn de rezistență și solidaritate, steagul roșu în semn de luptă socială, anumite unelte precum roata industrială în semn de clasa muncitoare, uneori și pacea socială.
Ziua de 1 Mai a devenit astfel ziua solidarității lucrătorilor din Lumea întreagă, cei ce muncesc recunoscându-se ca parte din comunitate, poate cea mai activă. Dacă în trecut, ziua era una de protest și revendicare, în ultimele decenii a devenit o combinație între zi liberă / relaxare, dar și simbol al drepturilor muncii, în multe state, rămânând o zi de manifestații sindicale.
În România, 1 Mai a devenit sărbătoare legală doar după 1948 și a rămas până astăzi zi nelucrătoare, consacrată ulterior prin Codul muncii, ca Ziua Muncii.
1 Mai trebuie, așadar, să însemne Ziua luptei pentru drepturi, pentru salarii corecte, condiții decente și pentru protecție socială. Este Ziua demnității muncii, pentru că munca nu are doar semnificație economică, ci și socială și umană. Drepturile celor care muncesc nu au apărut din bunăvoință, ci au fost câștigate cu riscuri, cu prețuri grele, de aceea nu trebuie să fie astăzi înlăturate prin formule grăbite despre „eficientizare” sau „reorganizare”.
În instituțiile publice, în sănătate și în lăcașurile de ocrotire socială, munca nu se face doar pe hârtie și nu se măsoară în cifre scoase din context. Se face în echipe, în procese complexe, cu responsabilitate reală. Cine reduce această realitate la indicatori simplificați greșește, pentru că nu caută eficiență, ci justificări.
Pentru oameni, pentru lege și dreptate, 1 Mai trebuie să rămână, dacă nu o zi de proteste, cel puțin una de reflecție. Să înțelegem de ce trebuie să ne apărăm munca și ceea ce este al nostru și de ce să nu cedăm niciodată.
