Actualul cadru normativ permite repararea prejudiciilor, dar tolerează o ruptură între ilegalitate și răspunderea personală. Această ruptură nu este inevitabilă, ci rezultatul unei opțiuni legislative perfect corectabile. Consacrarea expresă, în Codul administrativ, a obligației declanșării acțiunii în regres, ca efect al unei hotărâri judecătorești definitive, nu ar reprezenta o radicalizare a sistemului, ci maturizarea acestuia. Un stat de drept nu se definește doar prin anularea actelor nelegale, ci prin asumarea personală a consecințelor acestora.
Premisa: funcționarea corectă, dar incompletă, a contenciosului administrativ
În arhitectura actuală a dreptului administrativ român, contenciosul administrativ își îndeplinește, în linii mari, funcția sa esențială: controlul de legalitate al actelor administrative și repararea prejudiciilor cauzate persoanelor vătămate. Hotărârea judecătorească definitivă constată nelegalitatea actului, anulează actul și obligă autoritatea publică la plata despăgubirilor. Acest mecanism este coerent din perspectiva protecției drepturilor subiective. El apare însă profund incomplet din perspectiva răspunderii patrimoniale interne în cadrul administrației.
Diferența fundamentală dintre cele două planuri ale răspunderii
Legislația actuală operează cu două planuri distincte, dar insuficient corelate. Pe de o parte, planul extern, care vizează litigiul dintre persoana particulară, ca persoană vătămată și autoritatea sau instituția publică, în calitate de emitent al actului administrativ care a produs vătămarea. Acesta este reglementat în principal de Constituție – Art. 52, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și jurisprudență. Obiectul litigiului este legalitatea actului, existența prejudiciului și obligația autorității de reparare. Vinovăția individuală a persoanei care a semnat actul nu este, în mod necesar, analizată exhaustiv, ci doar în măsura în care este relevantă pentru angajarea răspunderii autorității.
Planulul intern însă ar trebui să vizeze acțiunea în regres și răspunderea personală. Acest plan privește raportul juridic intern dintre autoritatea publică și persoanele care au contribuit la emiterea actului nelegal, în vederea protejării patrimoniului public și a individualizării răspunderii patrimoniale. În prezent, acest plan este reglementat fragmentar: prin Codul civil – ca răspundere delictuală, prin Codul administrativ – ca solidaritate, răspundere disciplinară doar a funcționarilor publici și prin mecanismele de control extern – Curtea de Conturi. Lipsa unei norme de legătură clare între cele două planuri generează disfuncționalități sistemice.
Problema centrală o reprezintă lipsa unei obligații legale exprese de declanșare a regresului. În forma actuală a Codului administrativ, regresul este doar posibil, dar nu este obligatoriu ca efect direct al unei hotărâri judecătorești definitive. Consecința practică este astfel previzibilă: prejudiciul este suportat de bugetul public, iar recuperarea de la persoanele vinovate rămâne contingentă voinței politice, conflictelor de interese sau intervenției unor autorități externe de control. Această soluție legislativă transferă, în mod tacit, riscul decizional ilegal asupra colectivității.
Soluția actuală, prin aplicarea „in extenso” a Codului civil, este insuficientă. Invocarea răspunderii delictuale de drept comun nu este, în sine, greșită. Este insuficientă într-un domeniu guvernat de raporturi de putere, decizie publică, interes general și utilizarea fondurilor publice. Dreptul administrativ nu poate funcționa exclusiv prin norme „importate” din dreptul civil, fără o reglementare autonomă, adaptată specificului autorității publice și clar orientată spre protecția bugetului.
Soluția legislativă necesară este obligația declanșării procedurii de regres. Nu este vorba despre o sancțiune automată sau despre o prezumție absolută de vinovăție, ci despre instituirea unei obligații legale de a declanșa procedura de analiză a regresului, atunci când sunt îndeplinite cumulativ condiții precum: hotărârea judecătorească definitivă, constatarea nelegalității unui act administrativ și obligarea autorității la plata unui prejudiciu cert. În acest cadru, regresul ar deveni o etapă obligatorie, cu respectarea deplină a dreptului la apărare și cu individualizarea răspunderii, după caz, individual sau solidar.
Compatibilitatea soluției cu principiile constituționale. O astfel de reglementare nu ar încălca separația puterilor, nu ar substitui instanța în analiza vinovăției și nu ar elimina garanțiile procedurale, dimpotrivă, ar consolida principiul responsabilității, ar da eficiență Art. 52 din Constituție și ar întări caracterul efectiv al statului de drept.
