Pe 15 ianuarie, de la ora 18:00, este anunțat un protest în Piața Universității din București, organizat de europarlamentarul Claudiu Târziu, la care și-a anunțat participarea și George Simion, protest prezentat public drept o revoltă împotriva Legii Vexler și a taxelor locale.
Nu voi fi acolo. Dar nu pentru că nu mi-ar păsa. Mi-aș dori ca România să-și apere libertatea de expresie, memoria, reperele și identitatea, și nu să le compromită. Iar exact asta mi se pare că se întâmplă printr-o asemenea inițiativă neinspirată.
15 ianuarie nu este o zi de galerie, nici o zi de partid și nici prilej de răfuieli politice sau de ieșire la rampă. Este Ziua lui Mihai Eminescu și Ziua Culturii Naționale. Într-o astfel de zi se impune, înainte de orice, un minim simț al măsurii, în care trebuie evitată bravada.
Eminescu nu este o „temă” de făcut gălăgie. Eminescu nu poate fi folosit ca pretext. Îmi pare rău să-l dezamăgesc pe mai rafinatul Claudiu Târziu, dar domnul Eminescu, domnul cel de pasăre măiastră, cum îl numea Ion Creangă, nu poate fi redus la o pancartă ridicată în frigul unei seri de ianuarie, doar pentru a bifa mobilizare și a produce zgomot.
De Ziua Culturii Naționale se face reculegere, educație și reflecție: prin lectură, în școală, în instituții, în fața monumentului Poetului Nepereche, prin demnitate și decență. În niciun caz prin confiscarea simbolului Geniului național, fiindcă, odată confiscat, simbolul devine țintă.
Nici momentul ales nu e inocent: un protest în mijloc de ianuarie, după instalarea negurii, care nu oferă poezie și lumină, ci un teren fertil pentru tensiune, radicalizare, imagini virale, polarizare, conflict și propagandă. Dacă tema este Legea Vexler, atunci fitilul este aprins exact într-o zi care trebuia cinstită, nu pătată.
Mai există o problemă majoră, pe care nu o pot ocoli: George Simion. Dincolo de orice simpatie sau antipatie, el rămâne unul dintre cei mai controversați politicieni ai momentului. L-am cunoscut personal timp de patru ani. Realitatea e simplă: unde apare Simion, apare respingerea, ca reflex social, ca reacție automată.
Întrebarea este limpede: ai voie să-l expui pe Eminescu acestei polarizări? Răspunsul este categoric: nu. În clipa în care îl legi pe Eminescu de Simion, atârni de gâtul Poetului Național o piatră grea, cu efecte greu de reparat.
Așa devine Eminescu țintă sigură pentru cei care îl urăsc deja. Există în România o zonă ideologică ce se autodefinește „progresistă”, adepta curentului woke și a fenomenului cancel culture, care privește cu ostilitate cultura națională și reperele ei. Exact această zonă va primi prin acest protest cadoul perfect: echivalarea dintre Eminescu și o mobilizare de partid de tip @ur.
Consecința va fi devastatoare: Eminescu devine „țintă legitimă”, bun de ironizat, batjocorit, demolat. Nu protestul va fi atacat, ci Eminescu însuși, ca simbol. Iar efectul va fi invers decât cel declarat: în loc să opriți demolarea, o accelerați, făcând jocul propagandiștilor Legii Vexler și al celor care doresc „moralizarea” forțată a memoriei naționale.
Ceea ce se face aici nu este apărare de cultură. Este profanare de cultură. Un popor conștient își apără cultura prin școală și instituții, prin profesori și edituri, prin burse și biblioteci, prin memorie, tradiție și bun-simț.
Refuz să-l pun pe Eminescu într-o asemenea scenografie. Prefer o pagină citită în locul unui slogan urlat, o lumânare la statuie în locul unei pancarte scrise de alții, o zi a culturii în locul unei seri de conflict.
Simion și Târziu nu îl apără pe Eminescu prin acest protest. Îl expun. Iar demolatorii culturii naționale vor fi, inevitabil, cei mai fericiți.
Nu voi fi complice la așa ceva.
