Prin acest material nu voi propune o acuzație, un rechizitoriu sau vreo pledoarie de ordin politic, ci o succintă analiză descriptivă a modului în care funcționează Justiția internă într-un moment firesc de atenție publică intensă îndreptată asupra propriilor sale rezultate, bazat pe fapte publice, hotărâri definitive, termene procedurale și reacții ale societății, dar și de ordin instituțional.
Nu ar trebui să atribuim intenții sau să formulăm apriori vinovății individuale, cel puțin nu înainte de a observa rezultate repetitive și de a încerca să înțelegem mecanismele care le produc. Justiția este, înainte de toate, o procedură, capabilă să producă un rezultat calitativ social” înfăptuirea dreptății. În discursul public, aceasta este asociată cu adevărul și cu repararea nedreptăților, dar în practică justiția internă funcționează în principal ca mecanism procedural. Orice dosar este evaluat mai întâi prin prisma respectării termenelor, stabilirii competenței și a conformității formale a actelor, și abia după aceea prin clarificarea propriu-zisă a faptelor. Această abordare nu este nicidecum ilegală, fiind esențială pentru a înțelege de ce anumite rezultate se repetă, indiferent de natura cauzei.
Prescripția: excepție juridică sau rezultat previzibil? În ultimii ani, un număr semnificativ de dosare de interes major au fost închise prin intervenția prescripției. Politicieni de prim rang, nume mari. La nivel oficial, fiecare caz a fost prezentat ca o situație distinctă, determinată de niște circumstanțe specifice. La nivel analitic însă, se conturează un tipar. Durate excesive, reluări procedurale, conflicte de competență, interpretări succesive, care împreună conduc la încetinirea și în final la încetarea procesului. Nu pot afirma că prescripția este utilizată întotdeauna intenționat. Observ doar că produce efecte previzibile și nu generează consecințe instituționale vizibile.
Absența răspunderii pare să fi devenit un element structural. Într-un sistem funcțional, eroarea este, sau ar trebui să fie, urmată de evaluare și corecție. Din păcate, în justiția noastră internă, eroarea a ajuns să fi urmată, de multe ori, de închidere administrativă. Niciodată după ce un dosar se finalizează prin prescripție, nu se realizează o analiză publică a întârzierilor, o evaluare instituțională coerentă, practic nu există consecințe profesionale directe. Această realitate nu indică automat rea-credință, dar arată lipsa evidentă a unui mecanism real de feedback, care să transforme eșecul procedural într-o viitoare lecție instituțională.
Instituțiile de control și echilibru sunt concepute întotdeauna pentru a corecta derapaje. În practică însă, ele funcționează adesea ca structuri de validare reciprocă. Critica internă este rară și, oricum, netransparentă publicului larg sau societății civile. Autocorecția este de ordin excepțional, ca să nu spunem inexistentă. Comunicarea publică este predominant defensivă, orientată spre justificare, nicidecum spre clarificare și îndreptare.
Această dinamică creează o aparentă stabilitate formală a sistemului de justiție, dar generează opacitate funcțională, vizibilă mai ales în momente de presiune publică. Timpul ar trebui să fie factorul decisiv. Dacă pentru cetățean timpul devine povară, pentru sistem, acesta devine factor de echilibrare. Pe măsură ce durata unui caz crește, interesul public scade, responsabilitatea se diluează, iar finalul devine mai mult procedural decât reparator. Aceasta nu este o strategie declarată, ci un efect sistemic observabil, confirmat prin repetitivitatea rezultatelor.
Prin acest material nu solicit sancțiuni. Am evitat să indic persoane sau să cer intervenții excepționale. Solicit însă claritate și onestitate instituțională, mai ales într-un context în care încrederea publică este pusă la încercare. Un sistem care nu își examinează rezultatele riscă să-și piardă legitimitatea, chiar dacă își păstrează legalitatea. Justiția internă nu este lipsită de reguli, este autosuficientă, iar această autosuficiență, mărește în timp distanța dintre sistemul instituțional și societate.
Rezultatele sistemului de justiție ar trebui să poată fi analizate de societate, în cadrul mecanismului democratic al separației și echilibrului puterilor în stat, fără a rămâne absorbite exclusiv în limbaj procedural.
Dincolo de fanatism, rămâne întrebarea esențială: servește Justiția scopului ei social sau doar propriei funcționări și unor interese meschine?
Foto: pexels.com
