Controversata Lege Vexler a fost publicată pe 24 decembrie și se află în vigoare. Actul normativ adoptat de Parlament marchează un moment important pentru discursul public românesc. Dincolo de disputele politice, se ridică o întrebare esențială: cum se va armoniza așa-numita „combatere a extremismului” cu libertatea noastră de exprimare, dar și cu cercetarea istorică și educația?
Pe termen scurt, undele de șoc se simt în societate, unde deja observăm semnale politice și neliniște discursivă. Legea se pretinde a fi un mesaj categoric al Statului împotriva „ideologiilor extremiste” și a glorificării unor personaje istorice asociate cumva cu crime împotriva umanității.
Această claritate este însă însoțită de o insecuritate discursivă. Ambiguitatea unor noțiuni juridice, precum „promovare” sau „glorificare”, creează percepția că unele subiecte istorice sau texte literare pot deveni riscante, chiar dacă legea prevede excepții pentru educație, cercetare și artă.
Pe termen mediu, ne putem aștepta la ajustări educaționale și presiune asupra discursului. Impactul se va resimți inclusiv în manualele și programele școlare și în întreg spațiul editorial. Aparent, nu se prefigurează o rescriere radicală a istoriei sau literaturii, însă tonul discursului național va fi, cu siguranță, domolit. Analiza critică a trecutului, pentru a evita orice risc de interpretare ca „glorificare”, va trebui să fie mai evidentă, iar pluralismul ideilor riscă să fie diminuat, de teama sancțiunilor.
Această ajustare, ce va fi făcută cu scopul de a promova „responsabilitatea”, va degenera implicit în autocenzură preventivă, reducând categoric spațiul dezbaterilor libere despre propria istorie, despre propriile tradiții și valori, piloni esențiali al unei societăți demne.
Pe termen lung, de suferit vor avea libertatea de expresie și memoria colectivă. Miza va fi culturală și civică. Legea proclamă consolidarea „culturii responsabilității” în raport cu trecutul, însă, în realitate, va genera o cultură a fricii în care evocarea unor personaje ale istoriei, culturii sau spiritualității naționale, iar interpretarea evenimentelor istorice se va dovedi periculoasă.
Aparent formal, libertatea de expresie nu ar trebui să fie afectată, referindu-ne aici la manualele școlare, literatura și cercetarea academică rămân permise, însă climatul de precauție poate limita discuțiile publice și poate descuraja dezbaterea critică.
Efectul este mai subtil decât cenzura clasică, iar spațiul public se va fragmenta între ceea ce va mai fi considerat sigur de spus și ceea ce devine riscant, educația însăși urmând să devină defensivă.
În mod declarativ, Legea Vexler nu interzice studiul istoriei sau al literaturii naționale, dar, prin prevederile sale, modifică contextul în care acestea pot fi discutate liber. Libertatea de expresie în școală, în cercetare sau, mai ales, în spațiul public, devine un lux, pe care puțini și-l vor mai putea permite fără a risca pușcăria. Libertatea de exprimare ar fi trebuit protejată de lege, dar și de curajul societății noastre de a-și exercita fără teamă dreptul de acces și de recurs la propria istorie.
Viitorul libertății de expresie în România va depinde de curajul cu care profesorii, istorici, editorii și jurnaliștii vor alege să discute trecutul și prezentul. Capacitatea societății noastre de a-și analiza trecutul, fără a se teme de sancțiuni, rămâne adevăratul test al maturității sale. Vom reuși, oare?
Foto: antena3.ro
