În politica modernă, există vizite care produc rezultate și altele care produc doar imagine, unele fiind construite ca diplomație, iar altele doar ca spectacol. De cele mai multe uneori, într-o singură scenă se adună tot, de la intenție până la riscuri.
Nici recenta deplasare americană a lui George Simion nu pare să facă excepție. Prezentarea a inclus fast, în cheia unui demers politic major: delegație mare, vizăm Congresul SUA, pentru apărarea alegerilor libere din decembrie 2024, cu un raport care urma să ajungă pe masa fiecărui congresman. Dincolo de această retorică, rămâne întrebarea: ce a însemnat această deplasare, de fapt? O misiune în favoarea României, sau doar o misiune în plus, pe banii noștri, pentru imaginea lui George Simion?
Suveraniști ca discurs, cu America pe post de scenă, cu Groenlanda înjunghiată și cu România ca miză
În România, George Simion vorbește despre suveranitate. Iar în America încearcă să obțină legitimitate. Între cele două linii stă întrebarea care decide bilanțul: cu ce bani și în ce scop anume s-a făcut această politică și cât de transparent? Dacă vizita ar fi produs rezultate instituționale reale, acestea ar fi trebuit demonstrate prin nume, documente, întâlniri confirmate și efecte. Dacă acestea nu se pot demonstra, rămânem cu steagul și cuțitul: harta altora sfâșiată pe nedrept, pentru imaginea ta, în timp ce Țara ta plătește, încet, prin scăderea în credibilitate, ceea ce, în acest context atât de fragil, asta e mai grav decât orice scandal de partid.
Ce a căutat Simion în America: influență sau validare?
George Simion a vorbit despre o așa-numită „cea mai mare delegație parlamentară”, cu peste 40 de parlamentari și europarlamentari care a dorit să ajungă în Congresul SUA, în numele democrației. Mesajul a fost evident calibrat pentru consum intern: România e în pericol, iar el ar fi omul care merge la Washington să spună adevărul. Doar el. Fără cel cu adevărat vizat de operațiunea decembrie 2024. Și mă refer aici chiar la Călin Georgescu lăsat acasă. Dar aici apare tensiunea fundamentală a suveranismului de tip electoral: acasă, denunți ingerințele și străinii, iar afară te duci singur, doar cu gașca ta și cauți capitalul de legitimitate externă pe care îl ataci în discurs. Nimic greșit, în principiu, dacă vrei să cauți dialog internațional, da problema e cum o faci și, mai ales, cu ce transparență.
Cu cine s-a dus? „40+”, dar fără listă?
Un detaliu care pare mic, dar devine o vulnerabilitate majoră: delegația nu are listă publică. Știm de Simion, știm de Dungaciu. Dar alții? Simion a spus „peste 40” de parlamentari și europarlamentari. Care parlamentari? Care europarlamentari? În spațiul public nu a apărut o listă nominală completă, asumată, din care să știm cine a participat efectiv, în ce calitate, ce mandat a avut fiecare, cât i-a costat deplasarea și cine a decontat. O delegație istorică, dar anonimă, devine inevitabil suspectă nu prin mărime, ci prin opacitate. Atunci când politica apare cu cifre mari și nume puține, nu e greu să înțelegi decorul.
Cine l-a invitat? Cine l-a primit?
Public, din ce se vede în presa românească, deplasarea apare mai mult ca anunț de intenție și ca prezență „la Washington”, decât ca o vizită confirmată oficial și documentată de partea americană. Simion a anunțat că merge cu o delegație masivă în Congres. Presa a reluat formula, dar fără un element esențial. Nici acum nu cunoaștem nimic despre invitația nominală, verificabilă, care să arate cine, din partea americană, i-a invitat, și în ce calitate. În diplomație și în politică externă, diferența e uriașă între a fi în Washington și a fi fost primit oficial de X, în format instituțional, pentru Y scop. Verificabil public, aici rămâne zona de ceață.
Rezultate sau scenografie? Ce s-a făcut și ce, dar mai ales pentru cine, s-a obținut?
Din ceea ce s-a comunicat, vizita a produs în primul rând o poveste: un mesaj despre Congres, despre democrație, despre “raport”. Cum ar veni, niște ”suveraniști” merg să dea raportul unei puteri hegemonice, criticând Țara lor și orientând cuțitul și către harta altor state suverane. Și asta la scurt timp după ce puterea hegemonică tocmai ce a ”extras” un conducător politic al unui alt stat suveran. Mizilicuri, pentru unii. Problema reală este: care sunt rezultatele concrete? Un rezultat diplomatic real trebuie să lase urme verificabile: întâlniri confirmate, cu nume, funcții, comunicate, cu niște consecințe instituționale și cu pașii următori expliciți. În schimb, un simplu rezultat de PR lasă doar clipuri, fotografii, simboluri și niște fraze mărețe, dar fără documente, iar impresia de “recunoaștere” este fără confirmare externă. Bilanțul pare, deocamdată, indică doar imagine internă și niciun efect extern pozitiv.
Pe ce bani s-a dus și cât de transparent
Intrăm în subiectul care apasă, inevitabil, pe orice excursie politică la Washington: banii. În aprilie 2025, au apărut informații despre un posibil contract de lobby/consultanță în SUA, asociat cu AUR și cu firma BGD Legal and Consulting, în valoare de 1,5 milioane de dolari, iar AEP a anunțat declanșarea unui control. Presa a relatat că acel pachet de servicii ar fi inclus tocmai lucruri sensibile, legate de întâlnirile la Washington și aparițiile în presa americană, toate pe bani românești. AUR a negat la acea vreme existența unui contract semnat, însă informațiile despre documente înregistrate în SUA au rămas suficient de serioase încât să genereze controale. De ce contează asta, vorbind despre vizita din 2026? Este legat de nărav. Pentru că, politic, atunci când ai avut deja o controversă de tip “lobby contracost”, fiecare vizită ulterioară pe pământ american este privită prin aceeași întrebare: acțiune politică legitimă sau doar simplă investiție de imagine, cu bani de la partid? Cei care nu plătesc bani către AUR nu sunt deranjați. Dar dacă banii provin din subvenție, adică din fonduri publice, de la noi toți în definitiv, miza devine și mai grea, pentru că vorbim despre responsabilitate publică și despre răspundere.
Vizite externe pe bani publici. Cine plătește, de fapt, legitimizarea?
Autoritatea Electorală Permanentă a anunțat că va verifica aspectele legate de contractele oneroase vehiculate în presă. Înseamnă că întrebarea nu este “atac politic”, ci chestiune administrativă și legală. Într-un stat normal, transparența ar trebui să fie simplă. Poporul are dreptul să știe cine a fost în delegație, cât s-a cheltuit, din ce sursă, pe ce documente și cu ce rezultate. Atunci când aceste răspunsuri nu sunt disponibile public, rămâne suspiciunea, un cancer lent al credibilității.
Ce ecouri și consecințe există sau urmează?
Pe termen scurt, efectul principal a fost comunicarea internă: Simion „a fost la Washington”, dar pe termen mediu, există două posibile consecințe, una instituțională, cu controale și presiune pe finanțare, iar strategică, în care România devine decor în războiul intern. Faptul că AEP a anunțat control pe tema contractului de lobby arată că subiectul nu moare singur. Chiar și fără sancțiuni imediate, controlul în sine confirmă că există o problemă de încredere publică. A doua consecință, când un lider politic merge în SUA și exportă o narațiune despre România ca stat problematic, el produce un risc clar, pentru că poate slăbi imaginea țării într-un moment de instabilitate și lipsă de predictibilitate externă.
Ce efecte ar putea avea, realist? Dacă există bani de partid, sau bani publici prin subvenție, folosiți netransparent pentru “cumpărarea” de acces și imagine externă, efectele pot fi legate de costul reputațional pentru România, pe plan extern, țara instabilă, dar și un cost democratic intern, legat de banii publici transformați în PR politic. Vorbim de un precedent periculos, azi AUR, dar mâine poate fi orice partid, dar și de slăbirea distincției dintre lobby legitim și cumpărarea sau traficul de influență. Nu e nevoie să răstorni pe nimeni. E suficient ca întrebările corecte să rămână, iar documentele să fie cerute.
Sancțiuni în trecut: interdicțiile regionale
Simion are antecedente politice relevante în plan extern, mă refer aici la interdicțiile de intrare în Republica Moldova și Ucraina, menționate public inclusiv în dezbatere politică și mediatică. Și aici, indiferent de interpretare, faptul că un politician român a ajuns în situația de a avea astfel de restricții în state vecine, înseamnă că există deja un istoric de controversă externă care se lipește de profilul lui. Asta contează, pentru că politica externă nu funcționează doar prin simplele declarații, ci și prin încredere.
