Istoria nu e scrisă doar de învingători, cum se spune, ci și de cei care au devenit prea puternici pentru a fi tolerați. Dacia lui Decebal a fost unul dintre aceste cazuri, aproape unice, la care Roma, cea mai mare putere a Antichității, ajunsese chiar să plătească tribut și pe care nu a atacat-o din dorință de glorie, ci dintr-o necesitate, de ordin strategic.
La sfârșitul secolului I d.Hr., Dacia nu mai era o „lume barbară” de la marginea Imperiului, ci un stat centralizat, cu o conducere unică, o armată reformată și un sistem defensiv comparabil, în multe privințe, cu cel roman. Fortificațiile din Munții Orăștiei, construite în jurul Sarmizegetusei Regia, formau o adevărată centură strategică, menită să apere un centru politic, religios și militar.
Roma știa acest lucru. Și, mai mult, îl finanțase indirect.
După pacea din anul 89 d.Hr., împăratul Domitian a acceptat să plătească Daciei sume regulate de bani și să trimită meșteri și ingineri militari. Oficial, era vorba despre „subvenții” pentru un rege aliat. Neoficial, contemporanii au perceput tratatul drept o umilință. Istoricul Dio Cassius notează că Decebal „primea bani și meșteri și le folosea pe toate nu pentru apărare, ci pentru a se pregăti de război”.
Cifrele spun și ele o poveste. Campaniile lui Traian din anii 101–106 d.Hr. au mobilizat peste 10 legiuni, adică aproximativ 120.000 de oameni, cu tot cu trupele auxiliare, una dintre cele mai mari concentrări de forță militară din istoria romană. Un asemenea efort nu era justificat pentru pedepsirea unui „barbar”, ci pentru eliminarea unui rival regional.
Motivul economic nu poate fi ignorat. Dacia deținea cele mai bogate zăcăminte aurifere din Europa antică.
După cucerire, prada adusă la Roma a fost atât de mare încât Traian a putut să scutească cetățenii de impozite timp de un an, să finanțeze jocuri publice timp de 123 de zile și să ridice monumente de amploarea Forului și Columnei sale.
Dar aurul nu a fost motivul principal. A fost doar recompensa.
Adevărata problemă a Romei era Decebal însuși: un rege cu care negociase de la egal la egal, dar care folosise pacea cu Roma și banii acesteia, ziși „subvenții”, pentru consolidare și care demonstrase că o putere ca Dacia poate învăța rapid lecțiile Imperiului.
Columna lui Traian îl arată pe Decebal nu ca pe un fugar, ci ca pe un adversar demn, care moare liber, refuzând capturarea.
Roma nu putea tolera, la nord de Dunăre, un stat care nu îi era supus, era unitar și fragmentat și pe care nu îl putea controla prin diplomație.
De aceea pentru Roma a fost necesar ca Dacia să fie cucerită: nu pentru că era slabă, ci pentru că devenise prea puternică; a fost, probabil, cea mai mare măsură a grandorii sale.
