Mi-am adus aminte povestea unui temerar, altfel om din popor, care, prin munca și eforturile lui a reușit să își depășească oarecum condiția primordială, obținând niște succese chiar deosebite într-o arie extracurriculară, cum s-ar spune acum. Spre exemplu, să fii sportiv și să obții performante în domeniul culturii. Sau invers. În fine.
Recunoașterea meritelor personale de către Stat întârzia să apară
Supărarea omului nostru era că Statul acesta inert și adormit nu se trezea la timp să îi recunoască și lui meritele. Vorba cântecului: „Valoarea mea, valoarea mea”. Tocmai lui, care avea și o pagină cu niște mii de urmăritori. Și tot cugeta el așa, că ăsta nu e stat cum trebuie, până n-o fi condus de vreun om din popor, domne, care să înțeleagă românul de jos și năzuințele sale. De aici îi veni chiar ideea de a propune ca un om de rând să ajungă mare la Cotroceni.
Cineva a inițiat demersurile
Auzind despre tristețea omului, organizația din care acesta făcea parte a luat decizia de a înainta către Președinția României un dosar cu propunerea de premiere a temerarului, cu o diplomă măcar. Ca omul să nu rămână doar cu cugetările și cu simpatizanții virtuali, ci să se aleagă și cu o recunoaștere oficială. Zis și făcut.
Iar recunoașterea oficială nu a întârziat
S-a trezit Statul din amorțire și a analizat dosarul omului nostru. Și a decis: să i se acorde, domne, un titlu. Și să se și publice, să devină oficial. Zis și făcut și asta.
Satisfacția, prima reacție
Bucurie mare pe om. „Băi, să îi spuneți la fata aia care a scris dosarul că o pup. Și măritată să fie. Și îi aduc și flori! Un coș”. În fine. Intenții. Trece vremea, omul uită.
Imediat, ispita
Dar nu!… Nu trecură nici câteva zile, că se trezi omul din euforie. Și nu oricum, ci supărat. Și frustrat. Păi cum a îndrăznit, domnule, neseriosul de Iohannis să îi dea titlu, să îl și publice, dar taman pe el să nu îl cheme în fața televiziunilor, să vadă Poporul cum primește el recunoștința. Încearcă să îl potolești pe concetățean… dacă ai cum!
Primește omul în casă…
Trecu o vreme, nu mult, și veni momentul. Și ii chemă Werner la Cotroceni pe toți cei premiați de el în acel an. Între care și pe prietenul nostru. Și nu oricum, ci împreună cu nevasta personală. Doamne, ce repede s-a transformat tristețea în bucurie și cugetarea în speranță ! E bine.
…și imediat îi vin idei
Și se duse omul, la Cotroceni, cum vă spusei. Își luă nevasta, conform protocolului. Urmă masa. Felicitările și dansul. Fericirea crescu. Dar parcă nu era tot. Se duse omul, prin palat, deh… să caute privata. Și, hop: tribuna. Întâlni tribuna! Aia cu emblema oficială, de la care vorbea însuși Președintele… „Nevastăăă… vino să mă tragi în poză”. Că de pișu mai găsește omul timp. Țac, țac. Pam, pam. Înțelegeți?
Lauda în fața prietenilor…
Veni omul acasă cu pozele. „Băăi, uiteee”, făcea el către câțiva, mai de încredere. „Pune-le pă Feisbuc, mă”, zise unul. „Stai, mă… că urmează”, îi veni o idee temerarului. Sau, poate, o avea mai demult? Nu știm.
… prilej de revanșă
Și veniră de îndată și alegerile prezidențiale. Alegerile prezidențiale, oameni buni!!!
Continuați voi povestea?
Ce credeți?… Vreți voi să scrieți continuarea poveștii ? Sau o fac eu?
Sau îi vin lui ideile?
A anunțat omul clar că lui nu i se mai pare normal ca nenea ăla care îi dăduse diploma să mai aibă un mandat la Cotroceni. Să vină, domne, cineva din popor. Și s-a gândit, nu mult: „Chiar eu!”. Și așa, a s-a pus omul pe strâns semnături. Și a strâns.
Bumerangul
Mai puțin de 0,5% din cele necesare…
Deznodământul
Și uite așa a pierdut Poporul Român șansă istorică de a avea în fruntea Țării un om pornit de jos…
Disclaimer
Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare. Morala vă las să o formulați voi.
Foto: digi24.ro
