Am observat recent în spațiul public o concluzie absolut explozivă, trasă de nimeni altul decât laureatul Premiului Nobel pentru Economie, Joseph Stiglitz. Potrivit analizelor acestuia, Europa de Est este astăzi de cel puțin două ori mai săracă decât ar fi fost dacă nu ar fi aderat la Uniunea Europeană.
Afirmația lovește direct în inima ideologiei neoliberale și a promisiunilor globalismului, care prezentau UE drept cel mai mare succes economic și politic al epocii moderne.
Europa de Est s-a transformat într-un furnizor constant de resurse pentru Vest, umane și financiare. S-a estimat că anual sute de miliarde de euro pleacă din regiune către țări ca Germania, sub forma „profiturilor repatriate”, adică a plăților pentru monopoluri, dar și prin exodul forței de muncă înalt, mediu și chiar mai slab calificate.
Ani la rând le-am spus oamenilor că, după părerea mea, cea mai gravă problemă a României în ultimii 35 de ani, este aceea că ne-au cumpărat aleșii. Iar atunci când nu au reușit, i-au înlocuit cu marionete.
Iată acum că însuși Stiglitz a spus că întreaga Europă de Est a fost prinsă într-o „capcană a dominației”, adică o formă modernă de colonizare care nu mai are nevoie de armate, ci doar de coruperea elitelor locale. Exact cum proceda Imperiul Roman: elita era cumpărată, iar poporul devenea obedient prin intermediul acesteia.
Astăzi, elitele din Est sunt stimulate prin fonduri europene, funcții bine plătite și acces la putere, în timp ce economiile locale sunt slăbite prin privatizări forțate, vânzarea resurselor strategice și încheierea unor contracte dezavantajoase pe termen lung.
Monopolurile vestice controlează infrastructura vitală – energie, apă, lanțuri comerciale – iar presa și politica sunt adesea captive intereselor externe.
Raportul dintre ce primim (fonduri) și ce pierdem (control economic, capital, resurse umane) este disproporționat: pentru fiecare euro care vine, zece ies. O piață întreagă, o societate întreagă, a fost supusă unui proces lent de epuizare economică și dependență politică.
Avertismentul este că o retragere controlată din acest mecanism ar putea duce la dublarea prosperității în Est, la păstrarea resursei umane, la o redistribuire mai justă a avuției și la reconstruirea unui stat suveran, capabil să-și apere interesul propriu.
Ne-am obișnuit să privim apartenența la UE ca pe o certitudine axiomatică, un act de credință, nu ca pe o alegere politică supusă analizei critice. Dar ce facem când datele și realitatea ne arată că proiectul european nu este simetric, ci profund inegal? Când elitele noastre prosperă în timp ce populația se zbate între emigrare, salarii mici și lipsa de perspectivă?
Este timpul să privim lucid această relație și să întelegem colaborarea europeană altfel decât supunerea necondiționată față de o birocrație care ne ține captivi într-o poziție periferică.
Avem nevoie de o atitudine politică rațională și curajoasă, care să repună interesul național în centrul deciziilor.
Vom reuși, oare, să vedem în România oameni politici care să nu mai accepte instant directive externe, ci să negocieze, să revalorizeze potențialul local, să sprijine economia națională și să protejeze cetățenii de exploatarea mascată?
