România și Republica Moldova sunt, din punct de vedere istoric, cultural și lingvistic, două state cu un singur popor. Oricâte granițe, tratate sau echilibre geopolitice s-ar fi tras între noi, conștiința românească nu poate fi împărțită. În plan politic, ne prezentăm însă ca două entități distincte, fiecare cu drumul ei. Unii spun că asta ar fi „calea naturală” a integrării. Eu o numesc o farsă politică și diplomatică, servită de prea multă vreme și acceptată cu resemnare de ambele maluri ale Prutului.
Recent, Nicușor Dan, aflat în prima sa vizită oficială în Republica Moldova, în noua lui calitate de Președinte al României, a afirmat că și-ar dori „un singur stat”. Nu știm exact cât curaj a pus în acea declarație și cât a fost calcul electoral, dar cuvintele au fost rostite. Iar cuvintele, în spațiul politic, au greutate, sau așa ar trebui să fie. La rândul ei, președinta Maia Sandu a declarat, mai demult, că ar vota „DA” la un referendum pentru Unire. A spus-o cu subiect și predicat. Dar niciun demers concret nu a urmat. Nici la București, nici la Chișinău. S-au închis dosarele, s-au mutat hărțile în fișetele diplomației și s-a trecut mai departe, la ”agenda europeană”. Însă, dacă Unirea rămâne doar un slogan electoral și o nostalgie romantică, atunci nu vom construi niciodată nimic real.
Un popor unit, dar integrat separat?
Este un nonsens politic și simbolic să susții că Republica Moldova trebuie să adere separat la Uniunea Europeană. Cum adică? Am spus-o în repetate rânduri: dacă eu și soția mergem la un concert, nu mergem pe drumuri diferite și cu mașini separate, ci împreună. La fel și aici: românii de pe ambele maluri ale Prutului ar trebui să meargă într-o singură coloană, nu în paralel. Ce vedem în schimb? România, membră UE din 2007, tratează integrarea Republicii Moldova ca pe o afacere externă. Se fac vizite, se semnează parteneriate, dar lipsește orice inițiativă oficială majoră în direcția reunificării. Nici Chișinăul nu cere mai mult, căci Maia Sandu joacă prudent, privind mai degrabă spre Bruxelles decât spre Alba Iulia. Între timp, cetățenii ambelor state se privesc peste Prut cu o dragoste tăcută, dar fără busolă.
De ce nu acționează liderii?
Răspunsul este simplu și amar: frica și dependența politică. În primul rând, frica de reacțiile internaționale, mai ales de Moscova și Bruxelles. În al doilea rând, teama de a pierde sprijinul financiar al Administrației Von der Leyen, care pare să nu agreeze „proiecte unioniste” fără larg consens, uitând de cel mai recent exemplu al reunificării, în cazul Germaniei. La ei s-a putut, noi suntem ținuți la ușă. În mod paradoxal, liderii noștri vorbesc despre Unire doar când sunt între români, dar tac diplomatic când ajung în marile capitale. Uniunea Europeană pare să prefere două Românii mai slabe și mai ușor de controlat, decât o singură Românie puternică, reîntregită.
Ce e de făcut?
Un demers serios și temeinic ar trebui să înceapă acum, nu mâine, cu o Declarație oficială comună a celor două parlamente privind dorința de unificare, urmată de un Referendum sincronizat, în ambele state, în care poporul român să se exprime liber. La Bruxelles trebuie duse negocieri ferme, pentru un parcurs integrat: dacă Moldova îndeplinește criteriile, de ce nu ar putea fi integrată în același corp statal cu România? Dar ce lideri am avea, capabili de așa ceva? Ar mai fi nevoie și de o presiune diplomatică internă și externă, exercitată de societatea civilă, partide și reprezentanți ai comunităților istorice românești. Dacă nu cerem Unirea, nu ne-o va da nimeni. Dacă nu vrem să ne asumăm istoria, ea se va scrie fără noi.
România nu este întreagă, Moldova nu este întreagă. Și nu vor fi, atât timp cât ne facem că putem merge „separat” la același concert. Este vremea să spunem răspicat: nu mai merge!
Ringo Dămureanu
Președinte, Sindicatul Naţional Forța Legii
Fost Deputat de Dolj
Fost Secretar al Camerei Deputaților
