Funcționarii publici cu atribuții de control nu acționează pentru sine, ci în numele autorității și pentru apărarea interesului public. Legea le recunoaște o protecție juridică specială în exercitarea funcției, iar instituția nu îi poate abandona atunci când actele de serviciu sunt contestate.
Îmi aduc aminte o poveste pe această temă, petrecută în urmă cu 10 ani. Doi comisari cu atribuții de control erau acuzați de un operator economic de faptul că le-ar fi creat prejudicii în urma controlului și le cereau despăgubiri enorme, chemându-i în instanță în nume personal. Singura lor vină era că deranjau niște comercianți care vindeau soluție de parbriz, susținând că punctul de îngheț era de -20 grade Celsius, iar comisarii i-au prins cu ocaua mică, observând, în urma analizelor de laborator, că acesta era de doar -8 grade. În definitiv, păgubiți eram noi toți, cumpărătorii produselor. În fine, am reprezentat acești doi comisari la o instanță din Capitală, într-un proces în care comercianții erau reprezentați de o casă de avocatură. Am câștigat acel proces, atenție, acțiunea fiind respinsă ca inadmisibilă, soluția a rămas definitivă, din nou atenție!, prin neapelare. Această situație m-a determinat să scriu acest articol.
Funcționarii publici care exercită atribuții de control se află într-o poziție aparte. Ei verifică și constată abateri, solicitând documente, întocmind procese-verbale, rapoarte și note de control. La final, propun sau aplică măsuri, uneori chiar sancționează. Este firesc ca asemenea activități să producă nemulțumiri. Cel controlat poate considera măsura nelegală și are deplinul drept să o conteste. Dar de aici până la transformarea funcționarului public într-o țintă personală este o distanță pe care administrația nu ar trebui să o ignore. Pentru că funcționarul de control nu merge în control în interes personal. Funcționarul de control nu controlează pentru el, nu constată pentru el și nu apără patrimoniul său propriu și nici vreun interes privat, ci exercită o funcție publică, în regim de putere publică, pentru apărarea unui interes public.
Ce drepturi are funcționarul public atunci când este chemat în judecată
Codul administrativ pornește tocmai de la această realitate, stabilind că funcția publică reprezintă întregul ansambl de atribuții și responsabilități stabilite de lege pentru exercitarea prerogativelor de putere publică, iar regimul de putere publică există tocmai pentru apărarea interesului public. De aceea este important ca funcționarii publici de control să își cunoască drepturile.
Art. 427 din Codul administrativ spune fără echivoc că funcționarii publici beneficiază, în exercitarea atribuțiilor lor, de protecția legii. Mai mult, atunci când împotriva funcționarului sunt formulate sesizări penale sau acțiuni în justiție privind modul în care și-a exercitat atribuțiile de serviciu, autoritatea sau instituția publică are obligația, în condițiile legii, să suporte cheltuielile necesare asigurării asistenței juridice. Nu este o favoare acordată angajatului, este consecința faptului că omul respectiv a acționat ca reprezentant al autorității publice.
Același principiu se regăsește și în materia răspunderii patrimoniale. Codul administrativ prevede că persoana care se consideră vătămată se poate îndrepta împotriva autorității sau instituției publice, iar dacă acțiunea este admisă, despăgubirile sunt suportate din bugetul acesteia. Doar dacă instanța constată vinovăția funcționarului, acesta poate răspunde solidar cu instituția. Mai mult, art. 499 din Cod reglementează expres răspunderea civilă a funcționarului pentru daunele pe care autoritatea sau instituția publică le-a plătit unor terțe persoane, în calitate de comitent, în baza unei hotărâri judecătorești definitive.
Există, așadar, o logică juridică foarte clară: instituția nu poate dispărea din ecuație și să lase funcționarul singur în fața consecințelor activității desfășurate în serviciul ei. Desigur, protecția nu înseamnă impunitate. Legea contenciosului administrativ permite, atunci când sunt solicitate despăgubiri, introducerea personală în cauză a celui care a contribuit la elaborarea sau emiterea actului. Dar chiar și acolo răspunderea sa poate fi stabilită solidar cu autoritatea publică. Iar dacă a lucrat în baza unui ordin scris al superiorului ierarhic, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 îi permite să îl cheme pe acesta în garanție.
Aceasta este diferența esențială pe care trebuie să o înțelegem. Funcționarul public răspunde pentru propria vinovăție, dar nu trebuie transformat în paratrăsnetul instituției. Cu atât mai mult funcționarul care exercită atribuții de control. Dacă vrem controale adevărate, dacă vrem funcționari care să constate încălcarea legii fără teamă și care să nu închidă ochii de frica proceselor personale, administrația trebuie să le ofere efectiv protecția pe care legea o recunoaște.
Un inspector care știe că, după un control incomod, instituția îl va abandona în primul proces va deveni inevitabil mai ”prudent” decât îi cere legea. Iar de la o așa prudență la lipsa controlului nu mai este decât un pas. Statul nu-i poate cere funcționarului să exercite autoritatea publică atunci când îl trimite în control, iar când apar consecințele să îi spună că problema a devenit una personală.
Autoritatea publică trebuie să își asume instituțional actele făcute în numele ei, funcționarul trebuie apărat atunci când a lucrat legal și cu bună-credință, iar acolo unde există vinovăție personală, aceasta trebuie stabilită individual, prin lege și prin instanță, și nu presupusă doar pentru că funcționarul a avut curajul să controleze. Aici intervine și rolul organizației sindicale, deoarece Sindicatul trebuie să fie alături de funcționarul public atunci când acesta este atacat pentru acte săvârșite în exercitarea atribuțiilor de serviciu, să îi apere drepturile, să îi asigure sprijinul juridic necesar și să ceară instituției să își asume responsabilitatea pentru activitatea desfășurată în numele și în interesul ei.
