„Limba noastră-i limbă sfântă, limba vechilor cazanii,
Care-o plâng și care-o cântă, pe la vatra lor, țăranii.” (Alexei Mateevici)
În fiecare an, pe 31 August, sărbătorim Ziua Limbii Române. Poate că despre nicio altă moștenire nu este mai greu să scrii fără să cazi în solemnitate goală sau în banalitate. Fiincă Limba română nu este doar obiectul de studiu al lingviștilor sau limbajul prin care comunicăm, ci este vie, purtată în fiecare dintre noi, în cuvintele pe care le rostim, ființând în câteva milenii de istorie. Înainte să avem România, hotarele pe care le cunoaștem azi, înainte de capitala București, de Unirea Principatelor sau de Marea Unire, doar Limba avea să ne țină împreună. De asta îndrăznesc să zic că patria Limbii române este mai veche și mai sublimă decât însuși Statul român.
Vorbim o Limbă romanică răsăriteană, iar temelia ei, spun cei mai mulți lingviști, ar fi latina populară vorbită în această parte a Europei, peste care timpul a așezat elemente ale substratului autohton, urmate de influențe slave, grecești, maghiare, turcești, germanice și, în epoca modernă, masiv romanice occidentale. Extraordinara sa putere nu a constat în a rămâne „pură”, pentru că nicio limbă vie nu este astfel, ci în capacitatea de a primi, de a transforma și de a le face românești toate cuvintele venite din întâlnirile istoriei. Și așa începe una dintre cele mai frumoase povești ale Limbii noastre.
În tradiția dialectologiei românești, Româna istorică are patru mari dialecte: Dacoromân, adică limba vorbită astăzi în România, în jurul granițelor sale, dar și Republica Moldova, și care stă la baza limbii literare. Apoi Aromân, care coboară spre Pind, Epir, Tesalia, Macedonia și Albania. Urmate de Meglenoromân, un dialect care supraviețuiește în comunități izolate din zona Meglenului, la nordul Greciei și în Macedonia de Nord, și dialectul Istroromân, cea mai fragilă dintre aceste ramuri, care mai poate fi auzită în doar câteva localități ale peninsulei Istria, în Croația. Lingvistica internațională face clasificări care le tratează drept limbi romanice estice distincte, dar școala românească și Academia Română le privesc ca dialecte istorice provenite din Româna comună.
Harta aceasta ne spune ceva esențial, anume că Dunărea nu a fost zidul romanității orientale, ci, vreme de secole, o axă a ei. De la Carpații nordici până în Epir și Tesalia, de la Istria până dincolo de Nistru, au supraviețuit forme ale aceleiași latinități răsăritene. Uneori sub numele de români, alteori de vlahi, aromâni, armâni, macedoromâni, meglenoromâni sau istroromâni, numele au variat, graiurile s-au îndepărtat, statele, imperiile și administrațiile s-au schimbat, dar uimitoarea familie de cuvinte latine a rămas: pâine – pane; mână – manus; ochi – oculus; apă – aqua; foc – focus; soare – sol; frate – frater; soră – soror. Iată cum nu există discurs patriotic mai convingător decât etimologia.
Înainte ca această sublimă limbă să intre în cărți, a trăit secole întregi doar în gura oamenilor. Cel mai vechi text românesc original păstrat este celebra Scrisoare a lui Neacșu din Câmpulung, din 1521, adică de acum puțin peste 500 de ani, adresată judelui Brașovului, fascinantă de citit după aceste cinci secole. Dincolo de formulele slavone ale cancelariei, propoziția românească ne este surprinzător de familiară. Neacșu nu știa că scrie literatură, el doar îl avertiza pe judele Brașovului că otomanii urcau pe Dunăre. Tocmai de aceea documentul este atât de prețios: Româna intră în istorie nu aranjată pentru posteritate, ci vie, grăbită, practică, vorbită de oameni. Tiparul venise deja. În 1508, ieromonahul Macarie tipărea Liturghierul, prima carte ieșită de sub teascuri în Țara Românească, urmată de Octoihul din 1510 și Evangheliarul din 1512. Erau însă în slavonă, limba de cult și de cancelarie a epocii.
Cu un veac înainte însă ca tiparul să ajungă în Țara Românească, cultura cărții avea însă aici o tradiție solidă. În anii 1404–1405, Nicodim de la Tismana caligrafia și împodobea la Prislop un Tetraevanghel slavon, cel mai vechi manuscris de cult datat păstrat din Țara Românească. Nu era încă limba română cea care intra în pagină, pentru că slavona rămânea limba cultului și a cancelariei, dar iată că se forma deja lumea cărții, a copiștilor și a școlilor mănăstirești din care avea să crească, un secol mai târziu, cultura tiparului. Între manuscrisul lui Nicodim și cărțile lui Macarie, apoi între Macarie și Coresi, putem observa aproape pas cu pas drumul prin care cuvântul scris a ajuns, în cele din urmă, să exprime românește.
Prima carte cunoscută ca fiind tipărită în Română a fost Catehismul românesc de la Sibiu, din 1544, realizat de Filip Moldoveanul; exemplarele s-au pierdut. De la același tipograf s-a păstrat însă Tetraevangheliarul slavo-român din 1551–1553, cea mai veche tipăritură păstrată care cuprinde text românesc. Apoi vine Coresi, la Brașov, și limba începe să capete prin tipar o putere pe care manuscrisul nu i-o putea da: aceea de a circula identic în sute de exemplare, peste munți și peste hotarele politice ale vremii. Aici putem înțelege sensul profund al expresiei lui Mateevici: „limba vechilor cazanii”.
Cazania era cartea de predici și tâlcuiri citite oamenilor în biserică. Dar, în istoria limbii române, cuvântul trimite inevitabil la Cazania lui Varlaam, Carte românească de învățătură, tipărită la Iași în 1643. Varlaam nu o destina unui ținut sau unei provincii. O adresa, într-o formulă extraordinară pentru conștiința epocii, „la toată semenția românească, pretutinderea ce să află”. Cartea a circulat din Moldova în Transilvania și în Țara Românească și a contribuit la formarea unei limbi de cultură comune înainte ca românii să fi avut un stat comun. Aceasta este „limba vechilor cazanii”, limba în care cuvântul tipărit trecea Carpații cu mult înainte ca oamenii să-i poată trece fără pașaport.
După Varlaam vine Dosoftei. În 1673, la Uniev, în afara granițelor Moldovei, pentru că tipografia ieșeană nu mai funcționa, mitropolitul Dosoftei tipărea Psaltirea în versuri. Este una dintre marile izbânzi ale Limbii române vechi. Dosoftei nu se mulțumește să traducă. El obligă româna să cânte. O pune în ritm, îi încearcă elasticitatea, îi caută rimele, îi descoperă resursele poetice. Cu mult înainte de Eminescu, limba română dovedea că poate transforma textul sacru în poezie de mare respirație. Apoi, în 1688, Biblia de la București îi oferă Limbii române unul dintre marile sale monumente și contribuie decisiv la apropierea tradițiilor literare din cele trei mari provincii românești.
La începutul secolului următor apare una dintre cele mai fascinante figuri ale culturii noastre: Antim Ivireanul. Născut departe de pământul românesc, în Iviria – Georgia de astăzi –, Antim avea să devină unul dintre marii creatori ai Limbii române literare și liturgice. Tipograf, gravor, cărturar și mitropolit, el a înțeles că oamenii trebuie să se roage într-o limbă pe care o înțeleg. La Râmnic, București și Târgoviște a împins hotărât Româna în cult, iar Liturghierul din 1713 consfințește această biruință. În Didahiile sale, Româna capătă forță oratorică, ironie, patos, argument și muzicalitate. Este una dintre acele splendide ironii ale istoriei: un om născut georgian a ajutat Româna să devină mai… românească. Și asta atunci, în condițiile în care în unele țări din vecinătatea noastră, precum Serbia, nici azi, după mai bine de 300 de ani, Liturghia nu se săvârșește în limba vorbită de localnici, ci tot în slavona veche.
Dar dacă privim spațiul românesc lingvistic, și nu prin granițele statelor de astăzi, trebuie să coborâm și la sud de Dunăre. Ajungem la Moscopole, astăzi o așezare din Albania, dar care în secolul al XVIII-lea era unul dintre marile centre comerciale și culturale ale Balcanilor și un extraordinar focar al civilizației Aromâne, cu școli, Academie și tipografie proprii. După distrugerile succesive ale orașului, din temeii, de către otomani, elitele moscopolene s-au risipit spre Viena, Budapesta, Transilvania, Serbia și alte părți ale Europei Centrale. Din acest mediu provin cărturari precum Teodor Cavalioti, Daniil Moscopoleanul și Constantin Ucuta. Cavalioti publica în 1770 texte lexicografice care cuprindeau Aromâna; Daniil Moscopoleanul realiza un lexicon în patru limbi – Aromână, greacă, albaneză și bulgară –, iar Constantin Ucuta, moscopolean și el, tipărea la Viena, în 1797, Noua Pedagogie, un abecedar destinat copiilor aromâni. În subtitlul grecesc, limba lor era numită „Romano-vlahă”. Iată istoria noastră lingvistică reală, nu o linie trasată pe hartă, ci o întreagă rețea în Carpați și Balcani: de la Câmpulung și Sibiu, la Brașov, Iași, București, Râmnic, Uniev, Moscopole, Viena, la nord și sud de Dunăre.
De aceea nu putem vorbi despre limba română nici fără Valea Timocului. În estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei, spre Nigotin, Buor și Zăiceri, până către Dunăre, la Dii (Vidin), există o populație romanică veche pe care statisticile și administrațiile actuale, sârbă ori bulgară, o împart între identitățile „română” și „vlahă”. Recensământul sârb din 2022 a înregistrat doar 23.044 persoane declarate români și alte 21.013 declarate vlahi. Cifrele reale sunt, cu siguranță, altele. Vorbim de peste 300.000 de români în Valea Timocului. Consiliul Europei observă explicit înrudirea culturală și lingvistică dintre vlahii din estul Serbiei și români, dar și faptul că identitatea lor declarată nu este uniformă. Tocmai de aceea seriozitatea ne obligă să respectăm felul în care oamenii se definesc, fără a ignora însă realitatea lingvistică și istorică a romanității acestei regiuni. Timocul nu se oprește la frontiera sârbo-bulgară. Comunități de grai românesc sau înrudite cu româna au existat și există și în nord-vestul Bulgariei.
Există și o ramură mai puțin cunoscută a acestei geografii: rudarii sau băieșii – Boyash. Despre ei am vorbit și public, ba chiar am organizat în 2025, în Parâng, Primul Forum al Rudarilor de Pretutindeni. Ei nu trebuie transformați artificial într-o identitate pe care nimeni nu și-o asumă – istoria și autodefinirea lor sunt complexe –, dar lingvistic faptul este remarcabil: numeroase comunități de rudari din Ungaria, Croația, Serbia și Bulgaria vorbesc varietăți arhaice de română, transmise în cea mai mare parte oral, fără a avea nicio legătură cu etnia rromă sau cu limba acestora. Consiliul Europei prezintă Boyash ca o formă arhaică a limbii române și amintește chiar denumirea de „Rudari” folosită în Bulgaria și România. Este încă o dovadă că harta unei limbi poate supraviețui unor istorii pe care hărțile politice nu le mai păstrează.
La nord și la răsărit, Româna continuă în comunitățile istorice din Ungaria și Ucraina. Recensământul ungar din 2022 a înregistrat aproximativ 28.000 de persoane cu apartenență românească, iar 138.000 de locuitori ai Ungariei declarau că vorbesc românește. În Ucraina, comunități românești compacte există mai ales în regiunea Cernăuți, dar și în Transcarpatia și în părți ale regiunii Odesa; documentele Consiliului Europei consemnau până în urmă cu câțiva ani existența instituții de învățământ în localități în care Româna continua să fie folosită. Dar rămâne vorbită în Maramureșul de Nord, Bucovina de Nord și Basarabia de Sud, de sute de mii de români.
Harta merge mai departe decât ne-am imagina, până în Kazahstan există comunități care păstrează limba și cultura venite din spațiul românesc dintre Prut și Nistru. La Karaganda funcționează societatea culturală „Dacia”, la Pavlodar există asociația „Bucovina”, iar la Almatî, autoritățile Republicii Moldova consemnau în 2025 câteva mii de persoane originare din Republica Moldova. Asemenea comunități sunt rezultatul migrației moderne; altele poartă în memoria familială marile deplasări, deportări și rupturi ale secolului XX, inclusiv în urma ultimului Război Mondial. Chiar și la mii de kilometri de Prut, oamenii și-au întemeiat o societate culturală Dacia. Nu este puțin lucru. Spiritul marelui patriot Nicolae Plushkis, trecut la Domnul în urmă cu doi ani și jumătate, pe care l-am cunoscut personal, va călăuzi încă mulți ani acest spirit românesc al urmașilor săi din societatea Dacia, învățați să vorbească și să cânte românește.
Diaspora modernă a schimbat din nou harta limbii române. De data asta nu prin transhumanță, imperii sau refugieri balcanice, ci prin avioane low-cost, autostrăzi, contracte de muncă, universități și libera circulație europeană. La 1 ianuarie 2024, aproximativ trei milioane de cetățeni români locuiau într-un alt stat al Uniunii Europene. Erau 22% din totalul cetățenilor UE care trăiau într-un alt stat membru decât al lor, noi fiind de departe cea mai numeroasă comunitate europeană mobilă. În Italia, românii au devenit cea mai numeroasă comunitate de cetățeni străini: peste un milion de persoane recunoscuți oficial, aproximativ o cincime din întreaga populație străină rezidentă, fără a-i număra ca români pe cei care între timp au dobândit cetățenia italiană. În Germania, la sfârșitul anului 2025 erau înregistrați peste 900 de mii de cetățeni români, 6,4% din totalul populației străine și cea mai numeroasă cetățenie provenită dintr-un stat al Uniunii Europene. În Spania, recensământul populației de la 1 ianuarie 2025 consemna peste 600 de mii de cetățeni români, adică 8,8% dintre cetățenii străini ai țării, una dintre cele mai mari comunități naționale din Spania. În Regatul Unit, recensământul din 2021 găsea numai în Anglia și Țara Galilor alți aproape 600 de mii de persoane născute în România. Numărul lor crescuse cu aproape 600% față de 2011, România devenind a patra cea mai frecventă țară străină de naștere a populației de acolo. În Franța, statistica oficială număra în 2023 aproximativ 142.000 de imigranți născuți în România, reprezentând 6% din totalul imigranților născuți în Europa și stabiliți în Franța. Din Torino până la Madrid, din München până la Londra, Paris, Bruxelles, Dublin sau Viena, s-au născut între timp sute de mii de copii pentru care Româna se luptă cu o situație pe care Varlaam, Dosoftei sau Coresi nu și-ar fi putut-o imagina: nu interdicția, ci concurența.
Copilul român din diaspora poate vorbi engleză, italiană, spaniolă, germană ori franceză mai ușor decât limba părinților săi. Aici începe marea noastră răspundere contemporană, pentru că o limbă nu moare numai atunci când este interzisă, ea poate muri și atunci când părintele încetează să-i mai vorbească propriului copil în ea. S-ar putea ca adevărata bătălie pentru Limba română a secolului XXI să nu se mai dea la tiparniță, ca pe vremea lui Coresi, și nici pentru introducerea ei în biserică, precum în vremea lui Antim Ivireanul. Ci să se dea seara, în locuințele din Torino, Birmingham, Zaragoza sau München, când o mamă sau un tată trebuie să hotărască în ce limbă îi spune copilului o poveste, acolo se joacă viitorul nostru lingvistic. Și ce limbă avem de dat mai departe!
Este limba pe care Eminescu a numit-o „limba veche și-nțeleaptă” și pe care a dus-o la o muzicalitate pe care puțini o credeau posibilă. Este limba în care Creangă a făcut din graiul satului literatură universală, în care Coșbuc a pus să vorbească lumea țărănească fără să o falsifice, în care Octavian Goga a făcut să se audă Ardealul cu suferințele, revolta și speranțele lui, este limba lui Alecsandri și Slavici, a lui Caragiale și Sadoveanu, a lui Rebreanu și Blaga. Arghezi a demonstrat că din „bube, mucegaiuri și noroi” se poate naște frumusețe, pot veni vremuri noi. Nichita Stănescu a împins cuvântul până la marginea înțelesului. Marin Sorescu al nostru l-a făcut să vorbească oltenește și universal în aceeași frază.
Și toate acestea s-au putut întâmpla după ce, înaintea lor, un negustor din Câmpulung scrisese grăbit „să știi domniia ta”, după ce un diacon numit Coresi pornise teascul la Brașov, după ce Varlaam trimisese carte „la toată semenția românească”, după ce Dosoftei încercase să facă psalmii să rimeze românește, după ce georgianul Antim se încăpățânase ca românii să se roage în română, iar la Moscopole niște aromâni refuzaseră să uite limba copiilor lor.
Istoria unei limbi nu este făcută doar de poeți, ci de noi toți, oamenii care o vorbim. Astăzi, Româna este limbă oficială în România și în Republica Moldova și una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene. În Republica Moldova, după decenii de dispută politică asupra numelui ei, legislația și textul constituțional consacră astăzi denumirea de Limba română.
Pe ambele maluri ale Prutului, 31 august poartă astfel aceeași sărbătoare și, dincolo de istoriile diferite, același nume. Poate acesta este lucrul cel mai important pe care trebuie să ni-l amintim astăzi: limba română nu aparține numai României ! Ea aparține bătrânului din Maramureș și copilului din Chișinău, Aromânului din Albania și românului din Timoc, Istroromânului care mai rostește câteva cuvinte în satul său din Croația, Românului din Cernăuți, din Gyula sau Vidin. Familiei din Madrid, muncitorului din Torino, medicului din Paris, studentului din Londra, inginerului din München, eroului ajuns până la Karaganda și urmașilor săi. Într-un sens mai profund, Limba română aparține și celor care au murit pentru ea, în ea, în urmă cu sute de ani, pe care încă îi putem auzi.
Alexei Mateevici a scris în anul 1917 poezia ”Limba noastră”, cu care mi-am început acest articol. A murit în același an, la doar 29 de ani, fără să știe prin câte aveau să treacă românii și Limba lor în următorul secol. Dar a avut viziunea de a înțelege că „Limba noastră-i o comoară în adâncuri înfundată”…
Comoara aceea nu este îngropată în pământ, o purtăm în noi și o rostim când spunem ”mamă”, casă sau acasă, dor sau Dumnezeu, când spunem Țară. Cât timp, undeva, un copil va învăța aceste cuvinte de la părinți, lanțul nu se va rupe.
De Ziua Limbii Române avem nu doar de sărbătorit, ci și de apărat, împotriva uitării, nepăsării și lenei de a mai vorbi frumos, de a mai citi, de a mai transmite. Să le lăsăm copiilor noștri limba în care ne-au strigat pe noi mamele. Hotarele se pot schimba, statele se pot ridica și pot cădea, oamenii pot migra mii de kilometri, dar un popor rămâne oriunde ”acasă” atâta cât își poartă limba cu el.
La mulți ani, Limbii Române!
){kind=link}