Într-o lume în care ne este tot mai greu să recunoaștem sfințenia discretă, Biserica Ortodoxă Română a așezat în lumină, printr-o canonizare recentă, chipul blând al Maicii Măndălina de la Mălăinița. Aprobată oficial de Sfântul Sinod în ședința de luni, 1 iulie 2025, cu zi de cinstire stabilită la 15 octombrie, această recunoaștere nu este doar un gest simbolic, ci o reparație a memoriei colective.
Mălainița este unul din cele peste 200 de sate autentic românești de pe Valea Timocului, din regiunea Serbia de Răsărit, regiune în care trăiesc peste 300.000 de români, denumiți local ”vlahi”, parcă tot mai uitați și părăsiți de Țara-Mamă, România. Satul acesta este situat la o distanță mai mică de de 20 km față de Negotin și de 150 km față de Craiova. Pe aceste meleaguri, Maica Măndălina, păștea oile pe imașul familiei sale și Îi cânta Lui Dumnezeu, citind neîncetat din cărțile sfinte, iar duminica făcea același lucru din strana sfintei biserici. Se denumea pe sine „simplu monah”, altfel spus mohah fără școală, deoarece nu făcuse formal călugărie, dar viața ei, prin dedicare, jertfă și liniște, semăna cu a unei călugărițe în lume. Nimic nu părea să o tulbure pe sfântă, în timpul vieții sale pământene, nici măcar răutatea oamenilor. ”Vedi Bogu”, spunea ea mereu, adică Vede Dumnezeu și judecă El, cu dreptatea Lui.
Născută în 1895 în acest spațiu românesc mirific, frământat de restricții identitare, Măndălina Cătălinici a trăit o viață de aspră rânduială, în rugăciune, post și tăcere roditoare, așa a devenit ea pentru satele din jur „cea savetnică”, adică sfătuitoarea care alina durerile sufletești, îmbărbăta în vremuri grele și răspândea liniștea inimii. Era cunoscută pentru calmul ei interior, chipul senin și glasul blând.
Maica Măndălina de la Mălăinița este sfințenia tăcută care a învins uitarea. A trecut la cele veșnice în 1962, în ultimele clipe ale vieții și-a făcut semnul crucii și a plecat cu fața luminată, marturie a unei treceri împăcate. În ultimii ani, mărturiile despre ea s-au înmulțit. Oameni veniți la mormântul ei vorbesc despre întărire sufletească și alinare a bolilor, despre simțământul unei prezențe vii. Au existat cazuri de vindecări miraculoase și chiar izgonire de demoni, după rugăciunile de la baldachinul sfintei. Cu toate acestea, nu miracolul spectaculos a definit-o, ci puterea blândă a dăruirii de sine. Într-un spațiu în care identitatea românească era prigonită, Maica Măndălina a devenit pavăză nevăzută și temei de renaștere duhovnicească.
Cântările sfintei aveau să aducă mult folos românilor de pe Valea Timocului. Localnicii care au cunoscut-o spun despre ea că „a tras lumea la Dumnezeu” și că „a fost sfânta lui Dumnezeu”, atât de puternică a fost influența ei spirituală. Din trunchiul acesteia avea să răsară o mlădiță care a reînviat Neamul românesc, făcând din satul Mălăinița un mic Athos și un mic Ierusalim, așa cum îl denumea cu bucurie egumenul locului, adică o zonă cu vocație de renaștere a limbii române în slujbele bisericești după secole de restricții.
La mică distanță de Rovine, locul unde în 1395 Mircea cel Bătrân ”domnitor pe amândouă părțile pe toată Podunavia”, l-a învins pe sultanul Baiazid Îldîrîm, domnitorul român a ridicat Mănăstirea Coroglași. Și tot în aceste locuri, după mai bine de șase sute de ani, s-a ridicat din nou lăcaș de cinstire a Lui Dumnezeu în limba veche românească, chiar pe imașul pe care sfânta Îi cânta Domnului. Ziditor a fost de această dată unul dintre urmașii de neam ai sfintei, vrednicul Părinte Boian Aleksandrovic, Vicar ortodox român al Serbiei, care avea să fie condamnat de statul vecin și prieten. Dumnezeu a rânduit ca pe locul unde ea trăia să se ridice o mănăstire, prima românească după aproape 200 de ani în tot Estul Serbiei.
Canonizarea Maicii Măndălina înseamnă, de fapt, recunoașterea că sfințenia nu are nevoie de titluri oficiale, ci de trăirea autentică a Evangheliei, cu orice preț. E o lecție despre curajul de a rămâne credincios, în tăcere, când istoria pare potrivnică.
Există cazuri confirmate de vindecări și venerație, Maica Măndălina fiind recunoscută de pelerini ca mijlocitoare în rugăciuni, mulți venind la mormântul în căutare de vindecare și sprijin, ieșind întremați și mergând către casele lor. Viața și activitatea ei au generat o comunitate vie de credincioși, care o consideră un model spiritual valid și accesibil, nu doar un personaj istoric. În Mălăinița, pe locul unde a trăit și s-a rugat, a fost ridicată o mănăstire românească, semn că jertfa ei nu a fost în zadar. Prin canonizare, Maica Măndălina devine nu doar o figură venerată local, ci un model viu al smereniei care biruie uitarea.
”Sfânta Magdalena de la Mălainița” este celebrată de acum și canonic pentru post, rugăciune și jertfă personală, trăite cu simplitate, pentru influența sa spirituală puternică în comunitatea timocenă, dar și pentru mărturia vie privind pacea în ceasul morții, sfaturile duhovnicești, vindecările spirituale și chiar pentru rolul de călăuză a românismului religios într-un spațiu în care identitatea românească este puternic amenințată, chiar pe cale de dispariție. Toate aceste elemente suntem convinși că au întărit argumentele canonizării: Sfânta Magdalena a lăsat în urmă nu doar o memorie vie, ci un spiritual viu pentru comunitatea ei. Ea va fi serbată, din acest an, în ziua imediat următoare celei de 14 octombrie, când este serbată Sfânta Parascheva de la Iași, patroana spirituală a Văii Timocului.
Într-o epocă a zgomotului și a măruntelor orgolii, chipul ei senin ne amintește că adevărata putere stă în răbdare, în iubirea aproapelui și în curajul de a rămâne, până la capăt, aproape de Dumnezeu.
Ringo Dămureanu
Președinte al Sindicatului Național Forța Legii
Iubitor al românilor din Valea Timocului
